Au avut apostolii o teologie triunfalistă a vindecării și prosperității materiale?

În închisoarea din Roma, apostolul îi scrie episcopului din Efes, ultima lui scrisoare. Timotei era așteptat la Roma, înainte de-a veni frigul iernii, pentru o misiune specială în favoarea apostolului. 

Printre multele cerințe și însărcinări, apostolul îl informează pe episcop că în Troa, la plecarea lui, l-a lăsat foarte bolnav pe Trofim. S-au despărțit, Trofim ar fi vrut să-l însoțească, însă apostolul l-a încredințat, probabil, unor frați, datorită stării de sănătate mult afectată. (2Tim.4:20)

Nu vi se pare ceva în neregulă? 

Dacă toată teologia triumfalistă, care declară victorie împotriva oricărei boli și alungă orice demon de suferință, l-ar fi caracterizat pe apostol, un astfel de episod ar fi o contradicție grosolană. Însă, surpriză! Apostolii nu erau „charismatici” în gândire ci aveau un echilibru spiritual greu de dobândit astăzi. 

Pe Trofim îl lasă bolnav în Milet, lui Timotei îi să sfaturi medicale  ( să bea puțin vin!! 1Tim 5:23) )  iar el se mulțumește cu ,,țepusul" din carne, știind că atunci când este "slab" de fapt, e tare. Era deprins cu sărăcia, pericol și primejdii, muncea din greu să facă corturi și colac peste pupăză, era și bolnav! Cum explică acest lucru cealaltă fața a realității și anume faptul că Dumnezeu făcea minuni prin el și vindeca bolnavi? Care este piesa lipsa din acest puzzle, piesă-lipsă ce-a făcut să derapeze o întreagă teologie spre triunfalism? 

Cartea Faptelor prezintă modul cum lucra Dumnezeu prin ei însă epistolele ne explică echilibrul dintre cele două realități, care aparent, sunt paradoxale. 

A fost apostolul bolnav? Da! 

A dat sfaturi medicale? Da! 

A fost prin aceasta puțin credincios și din cauza ca nu s-a rugat suficient a suferit? Orice boala poate fi învinsă dacă avem credința?! Nu! 

Derapajul imens a multor penticostali și în special, charismatici, a fost în momentul în care și-au articulat o teologie a vindecării exclusiv lucană. 

Adică? 

Privind doar în cartea Faptelor apostolilor apoi printr-o extrapolare a acelor realități în realitatea trăită de noi, credem că orice om care stă la Poarta Frumoasă trebuie vindecat în Numele Domnului, orice botez cu Duhul trebuie însoțit de charisme sau orice batistă atinsă de mâinile unui apostol va vindeca un copil aflat în fază terminală de cancer. Triunfalismul se naște pe fondul acesta, bazat pe convingerea că în toate situațiile Dumnezeu intervine miraculos, vindecă, alungă dmonii, iar noi triunfăm orice. 

O articulare a teologiei exclusiv lucană a creat o biserică dinamică, charismatică, dar cu o imensă carență teologică paulină sau ioanină. Această carență se izbește de zidul gros al realității, unde oamenii mor de cancer sau se luptă chimioterapia, iar convingerea că ei vor triunfa orice, îi confuzează și mai tare când se zdrobesc de acest zid al realității.

În epistole, acolo unde sfinții apostoli au tradus în cuvinte puterea lui Dumnezeu de vindecare si eliberare, au dat un sens acestor experiențe și mai mult, o direcție. Umplerea cu Duhul Sfânt este o realitate și chiar una foarte importantă, însă, conform teologiei lui Pavel, nu toți au darul vorbirii în limbi. Contrazice acest lucru teologia lucană unde ni se spune că ,,toți au vorbit în limbi"? Nu! Se completează! Această completare teologică a dus la un echilibru, ce nouă, penticostalilor, puțin ne lipsește! 

În epistole, acolo unde nu se narează ( Faptele Apostolilor ) ci se explică teologic anumite situații, sfinții apostoli au dat un echilibru convingerilor lor, lărgind astfel orizontul vindecării sau minunilor. 

Ioan ne spune că rugăciunile ne sunt ascultate, însă aprofundează implicațiile acestui adevăr și ne spune câteva lucuri extrem de profunde și echilibrate teologic. Ascultați logica lui: 

„Preaiubiților, dacă nu ne osândește inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. Și, orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui și facem ce este plăcut înaintea Lui. ”1Ioan 3:21,22 

Inima care nu te acuză pentru că trăiești în iubirea de Dumneeu și de frați ( foarte importantă în teologia ioanină 3:18-20 ) îți dă curaj să vii în rugăciune și să ceri tot ceea ce vrei. Pentru că Ioan continuă și ne zice: 

„Și, orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui și facem ce este plăcut înaintea Lui.” vs.22

Însă apostolul nu ne lasă doar în acest unghi al „orice vom cere...vom căpăta” în sensul strict al înțelegerii lui ( tot ce mă rog primesc garantat ) ci el ne explică o altă dimensiune a rugăciunii care dă sens la tot ce spune. 

Iată: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și, dacă știm că ne ascultă, orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.” 5:14,15

Se contrazice apostolul? Nu! 

Totuși cum împăcăm acest „tot ce îi cerem ...primim” cu „dacă cerem după voia Lui..”? 

Pentru Ioan, îndrăzneala în rugăciune este o realitate a apropierii noastre de Creatorul suprem prin Hristos și dragostea Lui. Fiind copiii Lui, noi ne ducem cu același curaj al unui copil în prezența tatălui său și cere tot....tot ce are nevoie, tot ce crede că îi este necesar. Accentul nu este pus pe faptul că noi primim tot garantat, ci pe faptul că avem curajul să cerem. Acest curaj vine prin Hristos! Însă relația în rugăciune este une personală, tu stai de vorbă realmente cu o Persoană care are sentimente și voință. Mai mult, are toată puterea să facă ce vrea, Omnipotent, și toată libertatea să decidă dacă să vrea un anumit lucru sau nu. Când tu vii în fața Lui, cu tot ce ai pe inima, nu absolut tot, este și după voia Lui. Tu ceri tot, cu inima împăcată, dar El decide dacă să îți dea ceea ce ceri sau nu! 

Este Ioan triunfalist în teologia lui? Nici pe departe! 

Apostolul era ferm convins că dacă o cerere este după voia Lui, va fi ascultată...fie vindecare, eliberare sau orice minune ar fi! Însă rugăciunile nu sunt vrăji sau magii, nu sunt capacitatea umană de-a descoperi o formulă de vindecare sau mai nou o „școală de vindecare”. Minunile sunt realități prezente în Trupul lui Hristos, și trebuie să fie! Însă ele trec toate pe la Tronul Dumnezeului Omnipotent, și dacă ele îl onoreză, dacă ele sunt cerute de inimi sincere și iubitoare, pentru un scop bine definit, atunci El acceptă și dă răspuns la rugăciunile noastre! Aici nu e nimic triunfalist ci din contră, depindem de voia suverană a lui Dumnezeu!

Contrazice Ioan adevărurile narate în cartea Faptelor apostolilor? Nu! Mai mult, el a trăit tot ce ne spune Luca despre aspostoli...a fost la Rusalii, a fost la Poarta Frumoasă și l-a auzit pe Petru spunând „ridică-te și umblă”! Însă cu toate acestea el, Ioan, dă un sens acestor realități narate în Fapte și ne spune că „dacă cerem după voia Lui.”

La fel este și în cazul rugăciunii apostolului Pavel pentru „țepușul” din trupul lui. 1Cor.12 

El era bolnav, în puține cuvinte! Fiind bolnav și știind că Domnul poate interveni miraculos, s-a rugat de mai multe ori să fi vindecat. Ciudat, nu? Să facă Dumnezeu minuni prin tine, până acolo că puneau batiste peste bolnavi și erau vindecați, iar el se roagă și rămâne bolnav! Care este logica!? 

Rugăciunea l-a pus pe apostol în fața unei Persoane suverane care a decis să nu intervină. De ce? Era mai bine pentru el. 

Suferința ne face mai reali, iar un om ca și el, aproape venerat în Biserică, avea nevoie să fie „înțepat”de acest țăpuș sau „pălmuit” de acest „sol al satanei” oridecâteori se mai mândrea! Solul diavolului este tot sub autoritatea Suveranului Dumnezeu, care se folosește de ei pentru modelarea caracterului nostru. Șocant, nu? 

Însă răspusul primit de la Domnul este debordant „Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită.”12:9 pentru a simți puterea lui Dumnezeu în mod desăvârșit, avem nevoie să ne simțim slabi prin suferințe și necazuri. Suferința ne slăbește, e legea naturii! Te doboară moral și te umilește! Însă când suferi pentru Domnul și lași la picioarele Lui suferința, El îți dă putere...putere desăvârșită! 

Are apostolul o viziune triunfalistă asupra lumii demonice? Nu! Cum împăcăm acest adevăr cu faptul că Domnul ne promite că „veți călca peste șerpi și peste scorpii” sau „până și demonii ne sunt supuși în Numele Tău”?! Simplu, prin prisma acestor texte sacre, care au rolul să echilibreze în teologia noastră aceste adevăruri importante!

Teologia penticostală are nevoie de o „polenizare”, iar acest proces va fi posibil doar prin conectarea teologiei lucane la teologia epistolelor. Nu o schimbare radicală, o negare a minunilor! Ci de un echilibru, de o completare! Epistolele sunt complementare. 

Când teologia ta este articulată doar de aspecte narative (teologie lucană)  tinzi să crezi că tot ce s-a întâmplat în Fapte sau în Luca, trebuie să se întâmple identic și acum. NU neg importanța teologiei lucane! Ea a născut penticostalismul, și îi suntem datori doctorului Luca că prin viziunea lui charismatică, Dumnazeu a trezit o generație de oameni și a transformat Africa sau America latină! 

Însă teologia narativă are nevoie de o îmbogățire! Are nevoie de aspecte care nu sunt narate, dar care sunt prezente în viața spirituală a Bisericii. De ce a murit Iacov decapitat? Dacă Petru a fost eliberat din temniță în mod miraculos, de ce Iacov a murit? De ce nu a fost eliberat? A păcătuit cu ceva? Nu a avut credința lui Petru? Și, astfel, exemplele pot continua!

Triunfalismul, specific cercurilor charismatice sau neo-charismatice, este străin gândirii apostolice. Nu orice boală are origini în ceva demonic, și nu orice necaz sau problemă poate fi triumfată prin credință. 

Rugăciunea nu este un mod de manipulare a Divinității, ci o zdrobire a voinței noastre prin acceptarea voinței Divine.