Dragi penticostali, există o diferență substanțială între predică și prorocie

 

O viață întragă am crescut cu acest complex, cu acest handicap l-aș putea numi, de-a mă uita mereu peste umăr, la frații care nu îți ascultau predica dacă cumva întrezăreau „fițuica” ( schița de predică ). De mic copil știam de pastorul din Iași care în vizita lui într-o biserică de țară, cineva din spate i-a furat în timpul rugăciunii schița de predică, iar majoritatea care auzeau această întâmplare îl transformau într-un mic erou pe acel frățior „foarti duhovnicesc.” Student fiind, ascundeam pe unde puteam schița ca nu cumva să fie observată, iar la amvon aveam tehnici de-a o scoate în așa fel încât să nu se observe nimic. 

Ca un virus care nu moare, ci rămâne din generație în generație, așa este convingerea multora cu privire la schița de predică a predicatorului. De tânăr am crescut cu această „malformație” omiletică, convinși cumva că dacă ai o „fițuică” cu tine la amvon, parcă copii la examen, parcă încerci să-L furi sau să-L minți pe Duhul Sfânt; te prezinți cumva în fața unei comisii ( frații care te ascultă ) și dacă îți arunci ochii pe notițele scrise, ai trișat și gata...ai picat cumva un fel de examen! 

Câte aluzii! Câte jigniri! Câte priviri ațintite în pământ! Câți sfințișori au ieșit afară în timpul predicii! Câte harfe au fost răsfoite! Câte Biblii citite în semn de dezinteres față de predică! Câte ghionteli și șoșoituri prin sală! Câtă dezbinare! Câte biserici locale rupte în 3 sau 4...toate pentru „fițuică”! 

Cineva îmi comenta recent pe canalul de YouTube, o predică recentă, criticând terminologia în limba greacă, faptul că am „ciornă” adică schița de predică, și-mi dădea câteva sfaturi cu privire la limba aramaică. 

Pentru mine, a fi criticat este o normalitate, mai ales într-un context penticostal, și de obicei îmi intră pe-o ureche și-mi iese pe cealată. Însă, rare ori, pot trece indiferent peste aroganța și superioritatea unora care desconsideră slujirea pastorală a mea sau a oricui altcuiva!

Este inadmisibil să fii scuipat în cap cu aroganță de oameni care se consideră superiori ție, mai spirituali, mai călăuziți de Duhul decât tine și se comportă cu tine de parcă tu ai fi un Esau, firesc, și tot ce faci este egal cu zero. 

Inadmisibil! 

Și totuși de unde chestia cu „fițuica”? 

Eh, dragilor aici povestea e mai lungă. Am s-o scurtez, ca știu răbdarea voastră, subliniind doar câteva aspecte! 

1. Penticostalii, sunt foarte sensibili la „călăuzirea Duhului Sfânt”, iar când vine vorba de-a vorbi din Cuvânt ( „să mânuiești Cuvântul”, cum ziceau bunicii noștri, în sensul de abilitatea ca a lui Pavel de-a vorbi special din Biblie ) trebuie să fii călăuzit special, super special, altfel, nu este călăuzire duhovnicească ci firească. 

2. Penticostalii, cred cu convingere că la amvon, Duhul călăuzește o persoană, inspiră un slujitor realmente, așa încât ideile și frazele vin spontan, fără ca predicatorul să fi pregătit ceva dinainte... Acum, chestia asta cu „pregătitul” dinainte variază de la unii la alții. Important e ca, în acel moment, predicatorul să nu pregătească scris ceva, el fiind inspirat pe moment de Duhul, care știe mai bine de ce are nevoie fiecare credincios în parte. Astfel, predica devine un moment de inspirație reală, unde se repetă frecvent fraza „eu nu știu de ce trebuie să vă spun aceste lucruri dar simt..” și gata, sensibilitatea noastră este atinsă de convingerea că el deși nu a pregătit nimic, spune ceea ce simte din partea Duhului. 

3. Penticostalii, pun mare accent pe afectul din timpul predicii. Uneori, dacă nu chiar în majoritatea din cazuri, pun accentul doar pe afect, adică, pe ceea ce simt ei în acel moment. După ce S. Land, unul din cei mai mari teologi penticostali a „legitimat” teologia afectului la noi, penticostalii, îți este greu să mai spui ceva despre „simțitul” a ceva în timpul predicii. 

Însă, cu toate acestea, atunci când la amvon, cineva îți aduce argumente logice din Scriptură și îți vorbește despre doctrine sau învățături dogmatice, afectul devine ceva secundar...sau cel puțin ar trebui! Cu toate acestea, dacă predicatorul creează acel afect, acel ceva ce poate fi simțit iar auditoriul răspunde cu amin și aleluia, de obicei, ceea ce simt, devine criteriul după care se orientează. 

4. Penticostalii, pun mare accent pe impulsivitatea și spontaneitatea predicatorului, care dacă este insoțită de un ton puternic și energic, cu idei devoționale ce pun accentul pe o devoțiune profundă, este indiciul că Duhul vorbește iar el, predicatorul, este doar un instrument în mîinile Lui.  

Samson este tânărul care umblă în blugi cu mașină decapotabilă! Famenul etiopian este tocilarul care a învățat perfect la școală! Iona este profetul de bani gata! Iacov, patriarhul, este un jmecher care minte pe toți! Îmbrăcămintea femeilor este mult accentuată! Obligativitatea de-a face copii fără nici o măsură de preacuție! Mersul la plajă! Toate și multe altele, sunt deliciul majorității care dacă simte că vorbește „duhovnicește” este bine primit, dacă nu, 40 minute de predică se duc pe apa sâmbetei. 

Înțelegeți?

Dacă un pastor iese la amvon cu foaia deja pregătită, înseamnă că el nu permite ca Duhul să îl conducă spontan în acele puncte unde ar vrea să-l ducă. El are deja „tema făcută”, el deja „a stins” intenția Duhului, „s-a pregătit de acasă” deci el nu mai cere călăuzire de la Duhul. O astfel de predică, devine o lecție citită, rece, fără nici o călăuzire din partea Duhului. Este un act pur umanicesc, firesc, unde nu „curge” nimic duhovnicesc și unde majoritate „nu simte nimic”*!

( * tot ce citiți între ghilimele sunt sintagme sau comparații folosite frecvent în cercurile penticostale, sunt expresii reale )

Ideea de-a citi de pe schiță devine într-un astfel de context o „fițuică” unde tu furi, trișezi...firesc ce ești!

Penticostalilor, oare când vom învăța că între darul de prorocie și predică există o diferență substanțială? 

Prorocia este manifestarea spirituală care spontan, fără ca profetul să se fi gândit, vorbește cuvinte ce îi vin spiritual. Sub o călăuzire specială, el vorbește de la Duhul cuvinte de zidire, sfătuire sau mângâiere! 

Predica, nu este un act spontan, în care predicatorul nu a știut nimic ci a vorbit cuvinte fără să știe ce și cum! Nu! Predica este un discurs, în care predicatorul prezintă un mesaj a căror idei principale au fost extrase din acel pasaj. Predica este o explicație la Cuvintele Scripturii, o aprofundare a pasajalor biblice pentru a înțelege sensul lor exact. 

Toți predicatorii înmagazinează în ei înșiși sau pe foi, prin notări, ceea ce studiază în privat. Inevitabil, toți au avut un moment de meditație și de înțelegere a acelui text, punând întrebări pasajului: de ce Domnul a spus așa? De ce a spus-o când a fost acolo? De ce acolo? Ce era acolo? Cine mai era? Mai găsim în altă parte acest pasaj?

Orice predică se naște din interacțiunea noastră cu textul biblic! Cu cât interacționezi mai bine cu atât vei înțelege mai corect pasajul! Odată ieșit la amvon, fie că este scris undeva sau doar în mintea lui, acele idei sunt deja memorate în noi. Există o schiță în mintea noastră, oricum ( fie ca mai apoi o scrii sau nu)! 

Este o obrăznicie cumplită să crezi că dacă cineva a memorat aceste idei, nu ar fi călăuzit de Duhul! Călăuzirea Duhului stă și în a înțelege prin studiu, sensul profund al unor pasaje biblice, nu? Ce te face să crezi că în singurătatea lui cu Domnul, un predicator nu poate fi călăuzit de Duhul să noteze anumite ideii ca mai apoi să le prezinte bisericii!? Dacă în studiul lui el are o relație vie cu Dumnezeu, iar El îi punepe inimă ce anume să studieze duminică la slujbă și își notează câteva idei ca să nu le uite, de ce nu ar fi călăuzire?

Mai călăuzit mi se pare un predicator care meditează la textul biblic, il înțelege bine și mai apoi îl prezintă clar bisericii decât unul care spontan zice ce simte în acel moment, nu? 

Oricât de mult te pregătești in singurătate cu Domnul, va exista mereu ceva spontan, ne-pregătit, care noi îl definim ca o călăuzire a Duhului. Dar aceasta nu presupune să nu te pregătești deloc! 

Fie că este vorba de comentariul primit recent pe YouTube sau ironiile înghițite mai bine de 20 de ani, am înțeles că în esență se vorbește despre o aroganță penticostală. Nu toți și-o însușesc, dar mulți, da! Mândria că noi avem ceva special, care ne face diferiți, superiori, acelora care prin efortul lor umanicesc, se chinuie să facă ceva ce la noi o face doar Duhul. Putem privi cu dispreț pe restul creștinilor, pentru că ei nu au înțeles acest adevăr ce doar noi îl știm! Iar dacă cineva face bine ceea ce face, este egal cu zero pentru că tocmai, o face el! Noi, nu! Noi nu ne pregătim! Noi citim Biblia iar Duhul ne călăuzește în direcția dorită de El! Or, asta ne face superiori tuturor!

Cu toate acestea, cu toții știm, că există o diferență majoră între predică și profeție!