Cea mai mare deziluzie a cesaționismului: Apelul la Scriptură și istorie!

(Articol pregătit pentru Revista Cultului penticostal Cuvântul Adevărului însă momentan în arhivă! )

Teologia penticostală globală se conturează tot mai mult, omogenizând o teologie tot mai inclusivistă. Marile voci reprezentative, coordonează vechile adevăruri penticostale spre o nouă paradigmă. Prezența a peste 75% din totalul de penticostali și charismatici în partea sudică a globului a mutat centrul de misiune și teologie în țări precum Coreea de Sud sau Brazilia. Europa sau America de Nord nu mai reprezintă centrul catalizator al creștinismului, fiind depășite numeric de Africa sau America latină.

75% din membrii celor peste o mie de denominații indigene din lumea a treia, sunt formate din oameni care poartă toate semnele fenomenologice ale penticostalismului. Membrii care alcătuiesc unsprezece mii de donominațiuni penticostale și trei mii de denominațiuni charismatice, sunt tot mai mult dovada unei mișcări autentice care a schimbat cursul istoric al sec. XX. Statisticile estimează că în anul 2019, erau aproape 694 milioane la nivel mondial, adică 8,32% din populația lumii. Fie că vorbim de trezirea de pe Azusa Street sau de experiența vindecării din Păuliș a soției lui Bradin, îți este imposibil să nu observi puterea cu care mișcarea penticostală a evoluat în decurs de câțiva ani. 

Amos Yong, un teolog penticostal contemporan, în monumentala carte „Duhul Sfânt turnat peste orice făptură”, precizează că, în viitor, creștinismul se va polariza în doi mari poli: catolic, pe de-o parte și penticostal, de cealaltă parte! Astfel, în viitor, lumea se va penticostaliza! Aruncați o privire la Lausanne Congress 2024, să vedeți cum penticostalismul a ”polenizat” partea de sud a Globului și marile treziri din Africa sau Asia poartă amprentele teologiei continuaționiste!

Cessaționismul, ce derivă din termenul englez „cessation”(a înceta), are ca obiectiv demostrarea pe bază biblică, istorică și doctrinară că manifestarea charismelor a încetat odată cu sfârșitul primului secol creștin. 

Odată apărut Canonul Noul Testament, creștinii nu au mai avut nevoie de manifestările Duhului, astfel, pe baza unor versete biblice, pe baza realității istorice că imediat după epoca apostolică multe din manifestări au încetat, cessaționismul susține că orice manifestare a charismelor este falsă. Astfel, după apariția mișcării penticostale, familiile creștine se împart în două categorii mari: categoria celor care cred că darurile Duhului Sfânt nu mai sunt active în Biserică, ele încetând, cessaționiști, și categoria celor care evident, cred că darurile Duhului continuă să fie active în Biserică, aceștia numindu-se continuaționiști.

1. Care sunt argumentele de bază ce definesc cessaționismul? 

Toți cei care susțin încetarea darurilor spirituale, în special cele de ispirație ( vorbirea în limbi, tălmăcirea și profeția ) au adus ca argument Biblia și istoria. Cessaționiștii cred că pot demonstra pe baza Sfintei Scripturi și a realității istorice, că manifestările de tip penticostal au încetat în al doilea secol creștin. 

B.B. Warfield, unul din cei mai proeminenți susținători ai cessaționismului, își argumentează teza pe trei afirmații: 

1) încetarea darurilor miraculoase a fost anticipată chiar în Noul Testament; 

2) aceste daruri au dispărut pe parcursul istoriei Bisericii; 

3) în vremea contemporană nouă, minunile și vindecările nu se mai întâmplă ca în epoca apostolică.  

1.1. Argumente cessaționiste pe baza Scripturii. ( NU există nici un pasaj biblic care să afirme o încetare a charismelor Duhului )

Ok! Ajunși în acest punct, cineva se întreabă: care sunt totuși argumentele biblice care să susțină o docrină a încetării charismelor în primul secol creștin? 

Cessaționismul aduce ca argumente, diferite pasaje biblice ce parcă încurajează încetarea lor și mai mult, aparent devine, deja o realitate pentru creștini în primul secol. 

Autorul epistolei către Evrei, spre exemplu, vorbește la timpul trecut despre minunile apostolilor, lăsând o ușoară impresie că între el și cei din trecut, exista deja o diferență: „.. a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri și felurite minuni, și cu darurile Duhului Sfînt, împărțite după voia Sa!” (Evrei 2:3,4) 

Astfel, cessaționiștii, speculează că prin folosirea la trecut a verbului „a întări”, se observă deja o tranziție spre o perioadă unde aceste manifestări vor înceta, pentru că autorul deja vorbește la trecut. Deși această speculație poate fi ușor evaporată de o înțelegere minimă a faptului că este foarte posibil ca autorul scrisorii către evrei să nu fi fost din cercul restrâns de apostoli, astfel vorbește despre ei la persoana a treia și despre marile realizări la trecut. 

Argumentele biblice cessationiste se bazează în mare parte pe astfel de speculații! 

Argumentul cel mai puternic adus în favoarea încetării darurilor spirituale este acela din 1Corinteni 13 și Fapte Cap.2!

A) Argumentul din 1Corinteni 13

Apostolul specifică clar că profețiile și vorbirea în limbi se vor sfârși atunci când va veni ceea ce este „desăvârșit”: „Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit. Căci cunoaștem în parte, și proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârșit, acest „în parte“ se va sfârși.”

(1Cor.13:8-10) Prin sintagma ,,ce este desăvârșit” cessaționiștii înțeleg că apostolul s-ar referi la Canonul Scripturii.  Iarăși o speculație ridicolă! 

Nefiind în forma completă, revelația nou-testamentară avea nevoie de profeții și minuni care să ducă spre această etapă. Odată revelat întreg adevărul Scripturii, creștinii nu mai au nevoie de aceste daruri spranaturale și astfel ele „se sfârșesc”. „Ceea ce este desăvârșit” ar fi venit în completarea Canonului, deci restul charismelor, nu mai sunt relevante. 

B) Argumentul din Fapte 2

Este cunoscut ca și argumentul de tranziție. Tranziția de la Vechiul la Noul Legământ, de la Israel la Ekklesia, biserica nou-testamentară!

Astfel, fiind o perioadă de tranziție se sub-intelege că evenimentele ce au avut loc acolo nu sunt repetabile. Tranziția nu poate fi un eveniment continuu! 

Okay, până aici sună acceptabil însă "argumentul tranziției" întâmpină mari dificultăți atunci când citești epistolele pastorale și intri in praxisul bisericilor primare. 

La ce anume mă refer? 

Dacă era doar o perioada de tranziție atunci de ce găsim comunitatea creștină din Corint una specific charismatică, care nu ducea lipsă da nici un dar și care manifesta glosolalia și darul profeției? În plus, această comunitate nu avea nevoie de o tranziție de la Vechiul Testament la Noul Testament! Ei habar nu aveau de tradiția și obiceiurile iudaice! Și cu toate acestea erau comunități pline de manifestări charismatice! 

De ce în Tesalonic erau conștienți de darul profeției? Sau în Galatia "Duhul facea minuni?" În Roma la fel, găsim o listă activa de daruri spirituale? 

Este o tranziție sau o realitate spirituală continuă? 

Argumentul tranziției întâmpină mari dificultăți față în față cu gândirea charismatică a apostolului Pavel! 

În teologia paulina apostolul creionează o dimensiune eclesiologică a manifestărilor spirituale: ele sunt pentru maturizarea spirituală a Bisericii, astfel, ele au o continuitate în cadrul acestei maturizări. Dacă cessationismul speculează pe marginea acestui subiect, atunci să ne fie permis și nouă să speculam ceva important: dacă Pavel ar fi prevăzut o încetare a carismelor, și ar fi avut cea mai minimă idee despre o presupusă Tranziție, de ce nu amintește nimic? Pentru că în epoca primara, în gândirea pur evanghelică, charismele jucau un rol fundamental în creșterea spirituală a comunității! 

Ideea de tranziție este pur speculativă! Ea nu apare niciunde în Noul Testament! Muntele de argumente precum că epoca apostolică a încetat și nu se mai pot repeta anumite minuni sunt doar concluzii cessaționiste FĂRĂ nici un argument biblic. 

( Un exemplu clar! 

Sunt multe cazuri confirmate de credincioși care au vorbit în alte limbi iar persoane străine i-au auzit și au înțeles perfect limba Duhului. Un asiatic care a auzit pe cineva vorbind chineză lângă el la biserică sau un român în america care auzea pe cineva vorbin românește în spatele lui etc. 

Repet, astfel de cazuri au fost foarte dese! Acum, un cessaționist tipic va ridica din umeri și te va lăsa fără nici o explicație clară despre repetarea unei situații identice cu Fapte 2! Va încerca, cel mai probbail, să atace convingerea conform căreia darurile pot fi repetate și astăzi ca la început așa cum îl auzeam pe un pastor, de o idioțenie incredibilă, de ce nu vindecți cariile?) 

1.2. Argumente cessaționiste istorice. ( Argumente bazate în mare pe distorsionarea informațiilor istorice) 

Cessaționismul face un pas înainte și aduce istoria ca argumnet credibil în argumentare a ideii încetării charismelor. Dacă Dumnezeu întărea predicarea apostolilor prin semne și minuni, se subînțelege că după moartea apostolilor, aceste manifestări vor înceta.(Sic!) 

Iarăși o speculație tipic celor care vor să dovedească prin absolut orice, chiar dacă nicăieri în Noul Testament nu ni se specifica ceva de genul! 

Prin canalul tradiției știm că Ioan apostolul, a murit undeva între anii 90 d.Hr -100 d.Hr, iar el fiind ultimul rămas în viață, se presupune că aceste manifestări au încetat la sfârșitul primului secol, imediat după moartea lui. 

Mai mult, cessaționiștii aduc ca argument de bază în teza lor că, în istorie, nu s-a mai repetat niciodată ”dispensația” apostolică. Acele minuni evidente, învieri din morți și profeții, au încetat efectiv iar istoria este dovada incontestabilă a cesării acestor manifestări. 

Astfel, pe baza Scripturii și a istoriei, mulți sunt convinși că plinătatea Duhului găsită în Faptele Apostolilor a avut ca scop doar predicarea mesajului apostolic și pregătirea Bisericii pentru a primi Noul Testament revelat, în toată desăvârșirea lui. 

Dacă istoria aduce argumente în favoarea unei continuități a manifestărilor charismelor, cum este mișcarea montanistă cu mare impact în sec.II și III, cessaționiștii le cataloghează ca fiind mișcări eretice, aruncând asupra lor o umbră de suspiciune. 

Odată ajunși la acest nivel, creștinii citesc despre manifetarea Duhului la trecut, ca evenimente consumate istoric și care, acum, ar fi irelevante din moment ce „în parte” a luat sfârșit prin venirea a „ceea ce este desăvârșit”. 

2. Care sunt argumentele de bază ce definesc Continuaționismul? 

John MacArthur, un cessaționist convins, în cartea ”Foc Străin”, face o analiză dură, acidă, mișcării penticostale și charismatice americane. 

Aduce la lumină noi mărturii despre învățătura și viața multor predicatori charismatici, abuzuri, greșeli teologice, evanghelia prosperității, profeții eronate etc.

 

Cartea lui se încheie cu o scrisoare, trimisă de el către frații continuaționiști prin care încearcă să îi determine să reevalueze poziția lor teologică și evident, să adere la cessaționism. După ce am citit atent fiecare pagină a lui MacArthur, unde repet, este acidic în fiecare afirmație scrisă, totuși am observat două aspecte importante, deloc cessaționiste: 

1) în toată cartea lui nu există nici un pasaj biblic prin care să-și poată argumenta poziția, ci doar cazuri contemporane ce-l împing la o poziție dură cessaționistă; 

2) el însuși afirmă că pasajul din 1Corinteni13 nu se referă la Canonul Noului Testament, ci la revenirea lui Hristos atunci când prin transformarea Lui, vom fi desăvârșiți. Astfel, fără 1Corinteni 13 în teaca argumentelor cessaționiste, ei rămân fără nici un argument biblic clar, fără nici o armă credibilă prin care să poată demonstra biblic poziția lor. Pretenția cessaționiștilor de a-și argumenta orice poziție biblic, și de-a face apel la Scriptură și la doctrină în orice subiect posibil, se face vinovat de acest păcat: nu are nici un argument biblic pentru aș-i susține poziția!

2.1. Continuaționiștii au ca bază întreg Noul Testament

Fără pasaje explicite care să afirme o încetare a charismelor, continuaționiștii au ca bază întreg Noul Testament. Apostolul Pavel nu a făcut nici ce mai palidă aluzie la un Canon nou-testamentar care ar duce la încetarea charismelor. 

Din contră, în epistolele lui trasează o dimensiune eclesiologică a Duhului care maturizează Biserica tocmai prin aceste daruri. (Efeseni 4) Ca Trup a lui Hristos, fiecare are un dar spiritual ce-l face ca un organ important pentru întregul organism spiritual. (1Corinteni 12). Nu găsim nici cea mai mică aluzie la o încetare a acestor daruri nici în teologia lucană, ioanină sau paulină! 

Jack Deere, un fost profesor cessaționist de top, în cartea "Surprins de puterea Duhului", narează modul prin care a lucrat Domnul în viața lui de slujire și cum, fără să planifice ceva, Duhul Sfânt a lucrat în mod minunat în biserica păstorită de el și astfel își schimbă poziția teologică devenind continuaționist. Ajuns în fața pasajului din 1Corinteni 13, știind foarte bine poziția cessaționită cu puntele ei forte, recunoaște că a-ți fundamenta o teologie a încetării darurilor spirituale pe aceste pasaje „atunci această interpretare se lovește de dificultăți insurmontabile.” 

Deere face o observație demnă de subliniat și anume că apostolul, în 1Corinteni13, face trei afirmații legat de încetarea darurilor, afirmații care trebuiesc înțelese toate în context: 

1) se vor sfârși când va veni ce este desăvârșit (13:10); 

2) se vor sfârși când vom vedea față în față (13:12); 

3) se vor sfârși când vom cunoaște pe deplin cum noi am fost cunoscuți pe deplin (13:12). 

Înțelese toate în context, a vedea pe Domnul „față în față” nu se referă la Canonul Scripturii ci la momentul revederii Lui în glorie! 

Deere ironizează cessaționismul prin accentuarea unui adevăr subtil și anume, dacă noi presupunem că „ceea ce este desăvârșit” a venit prin Canonul Scripturii și abea atunci vom „cunoaște pe deplin”, asta implică faptul că noi știm mai multe lucuri decât ar fi știut apostolul Pavel. 

Astfel, pasajele care au fost folosite ca texte de bază în tezele cessaționiste au devenit o deziluzionare profundă! 

Pe cât de mult se străduiește MacArthur să distrugă convingerea continuaționistă, el face un pas înapoi și, într-o oarecare măsură, pune armele jos. Cessaționiștii, nu au nici un argument biblic în susținerea tezei lor! 

Singurul argument cessaționist este un apel disperat la istorie! Însă istoria, în special a primelor secole, este plină de mărturii continuaționiste!

2.2 Continuaționiștii au ca bază nu doar Scriptura dar și istoria

Deși s-a făcut apel la multe scrieri precum Herma Păstorul, Irineu sau Origen, care toate împreună sunt insurmontabile în fața pretenției cessaționiste că darurile spirituale au încetat definitiv în sec.II, totuși în acest articol vreau să fac apel la un singur autor. 

Jeroslav Pelikan*, în lucrarea titanică "Tradiția creștină"¹, aduce la lumină câteva aspecte interesante legate de mișcarea montanistă, mișcare mult asemănătoare celei penticostale. Departe de stereotipurile clasice ale istoricilor care au catalogat montanismul ca fiind din start, eretic, Pelikan în urma mai multor cercetări și dovezi noi, pune montanismul într-o lumină nouă. 

Și nu doar montanismul, dar și cessaționismul, prin faptul că reușește să aducă la lumină originea lui. Cine a fost primul scriitor cessaționist confirmat istoric și din ce derivă idea că darurile spirituale au încetat?! Dilema la care răspunde Pelikan în monumentala lucrare științifică! 

Iată de ce lucrarea titanică a lui Pelikan mi-a atras atenția mai mult ca oricare alta: scoate din „pâmântul” istoriei creștinismului primele dovezi „arheologice” ale cessaționismului! 

În primul volum, "Nașterea tradiției universale", autorul notează că Montanus, un preot frigian, despre care știm foarte puține lucuri direct de la el, doctrinar sau biografic, își începe lucrarea undeva între anii 135 și 175 d.Hr. Majoritatea datelor despre el, le avem de la oponenții lui dar „trebuie să recunoaștem obișnuitele denaturări”, notează Pelikan. 

Montanus a fost inițiatorul unei mișcări de trezire spirituală, montanismul, mișcare ce punea accentul pe manifestări spirituale prin profeție și vorbirea în alte limbi.

Ceea ce este foarte interesant, notează Pelikan, este faptul că în secolul II, aceste manifestări erau prezente nu doar în mișcarea montanistă ci și în Bisericile tradiționale. 

Citând din Irineu, Celsus, Ciprian din Cartagina și alții, manifestările vorbirii în limbi sau a profețiilor erau prezente în multe zone și biserici importante, iar Pelikan notează ,,este justificată observația potrivit căreia acest tip de discurs profetic era un loc comun în cadrul montanismului, dar și al Bisericii întregi.” 

Departe de subiectivismul cessaționisit ce neagă dovezi istorice insurmontabile, secolul II și III era plin de manifestări de „tip penticostal.” 

Biserica în general a negat mișcarea montanistă, socotind-o eretică, pentru că Montanus ar fi pretins despre sine că făgăduința lui Isus de-a trimite Mângâietorul s-ar fi împlinit în el, având viziuni și revelații. Însă, istorici precum Pelikan, analizează atent afirmațiile (culese de la oponenții lui Montanus!) și observă subtilitatea cu care Montanus a fost transformat într-un eretic. 

Fiind într-o stare de transă, Montanus vorbea despre Duhul la persoana întâi: ,,Eu sunt Mângâietorul” sau „Nu a venit un înger..ci Eu, Domnul.” Pe baza acestor afirmații, notează Pelikan, criticii lui de mai târziu au fost înclinați să creadă că Montanus se indentifica pe sine însuși cu Duhul Sfânt în chip esențial. 

Chiril al Ierusalimului îl acuza dur ,,că el însuși este Duhul Sfânt.” Însă, aceste afirmații sunt duse în extremă de criticii lui, notează Pelikan, pentru că ,,asemenea formulări exprimă ideea pasivității ca instrument al divinității care este specifică unei astfel de pratici, și nu arogarea însușirilor divine de către o ființă umană.” 

În stare extatică, Montanus transmitea un mesaj profetic, vorbind despre Duhul Sfânt la persoana întâi, dar ca mesaj profetic, nu ca și cum el însuși ar fi Duhul Sfânt în esență. 

Astfel, acuzația cea mai gravă adusă lui Montanus, de-a se considera întruparea Duhului, este reanalizată de istorici! 

Convertirea lui Tertulian la montanism îl determină pe Pelikan să reevalueze mișcarea în sine, pentru că Tertulian a fost una din figurile cele mai importante din istoria creștinismului. 

Dacă astăzi vorbim despre Sfânta Treime, Tertulian este primul care folosește acest termen și care deschide o poartă importantă în evoluția acestei învățături. Dacă Montanus ar fi pretins despre sine că ar fi întruparea Celei de-a Treia persoane din Treime, Tertulian ar fi sesizat acest aspect și în mod categoric nu ar fi aderat la o sectă, notează Pelikan. 

Însă sensibilitatea ce-o dobândește prin montanism, îl face pe Tertulian să pătrundă mai adânc în semnificația Sfintei Treimi, oferind astfel Bisericii un punct de plecare pentru depășirea vechii formule și elaborarea unei doctrine solide. Biserica de mai târziu definea Sfânta Treime ajutată de înțelegerea unui montanist, care prin experiența lui în Duhul devine mai sensibil la unitatea Acestuia în cadrul Sfintei Treimi. 

Manifetările de tip penticostal l-au ajutat pe Tertulian sa pătrundă mai adânc în sensul metafizic la Trinității. 

Dar, în sec.III, la Roma, un preot pe nume Hipolit, contemporan cu Tertulian, a adus pe tava teologiei primele teorii cessaționiste confirmate istoric. El susține că ,,profeția s-a încheiat o dată cu apostolul Ioan, a cărui Apocalipsă, a fost ultima profeție autentică, venită de la Duhul Sfânt” astfel, așa-numiții profeți de mai târziu nu aveau un astfel de drept. Împingând teologia în această extremă. Pelikan subliniază : ,,Hipolit și teologii care i-au urmat au zdruncinat din temelii și mișcarea creștină de dinaintea lor.” Ceea ce până atunci era general acceptat, charismele profeției și vorbirii în limbi, din sec.III, găsim o schimbare radicală ce merge împotriva curentului primelor secole de istorie creștină. Deși Pelikan recunoaște că Biserica respinge mișcările de tip montanist datorită instituționalizării ei și pentru a crea un crez apostolic susținut de un episcopat apostolic. 

Astfel de manifestări, general acceptate până atunci, nu puteau supraviețui direcției generale a Bisericii de-a ocupa un loc tot mai stabil în Imperiu, notează Pelikan. 

Însă, pretenția că istoria confirmă încetarea charismelor este falsă! Mai mult, este un apel disperat la istorie pentru a găsi argumente acolo unde ele nu sunt efectiv! Istoria primelor secole creștine este continuaționistă, plina de manifestări de tip montanist! 

Apelul disperat al cessaționismului lui Hipolit, la istorie, este unul fundamental greșit. Primele veacuri creștine au fost martore la charismele prezente în Biserica universală!

Cessaționismul se naște treptat în cadrul istoriei noastre! El a creat iluzia că atât Biblia cât și istoria, confirmă realitatea că Duhul a încetat să de-a charisme. Biblia și istoria arată exact contrariul iar iluzia devine inevitabil o deziluzie. 

S-au oprit aceste manifestări în istorie? Conform surselor istorice credibile, nu!

Pelikan notează: ,,Istoria bisericii nu a fost niciodată completă fără darurile spontane ale Duhului Sfânt chiar și atunci cân autoritatea normelor apostolice era de necontestat. Prin trăirile pustinicilor și călugărilor, ale misticilor...și prin religia subsidiară a multor credincioși, montanismul a continuat cumva să existe în mod neoficial.” ²

Continuaționismul își croiește drum în toată istoria creștinismului, conform lui Pelikan! 

Atât Biblia cât și istoria au dus la un progres al dorinței credincioșilor de-a experimenta pe Duhul într-un mod mai profund. Acest progres al continuaționismului a explodat în mișcarea ce astăzi schimbă radical sute de milioane de oameni, progresând într-o penticostalizare a lumii întregi. 

Între timp, argumentele cessaționiste se transformă, rând pe rând, în deziluzie. 

Probabil, una din cele mai obiective definiții date cessaționismului este cea a lui Iosif Țon. În celebra dezbatere online în cazul „străjerii” și excluderea lui din Uniunea baptistă română, Țon definea cessaționismul ca fiind o consecință a iluminismului între-pătruns în biserică prin logica explicării minunilor și a negării lor pe argumente logice. 

O analiză sinceră a acestei doctrine te împinge inevitabil spre această concluzie dură: cessaționismul este argumentarea pe baza logicii umane că acest gen de manifestări miraculoase au fost în trecut și nu se mai pot repeta astăzi pentru că nu mai avem nevoie de ele. (sic!)  

unul dintre cei mai mari teologi contemporani, Clark Pinnock ( teolog baptist de mare calibru, care a devenit ulterior continuaționist) în celebra carte Flacăra iubirii, o teologie a Duhului Sfânt, definește cessaționismul în termenii lui Țon, notează următoarele:

”Teoria din scrierile lui Warfield că anumite daruri au încetat se explică mai ușor în termenii criticii sale aduse Bisericii Catolice și a agendei lui apologetice legate de minciunile din perioada Iluminismului, decât în termenii datelor biblice. 

Din păcate, mentalitatea cessaționistă devine O PROFEȚIE CARE SE ÎMPLINEȘTE SINGURĂ. Nereușind să ia în serios ceea ce spune Biblia, prezintă ca posibilități, oamenii au ajuns sub influența modernismului secular pe ușa din spate. ACEASTA DUCE LA O CARENȚĂ EXPERIENȚIALĂ CARE-I ÎMPIEDICĂ PE OAMENI SĂ INTRE ÎN REALITATEA DEPLINĂ A DUHULUI.”³

Notez cât mai mut pebtru a atrage atenția simplului cititor, Pinnock este considerat una din cele mai mari voci teologice baptiste. Flacăra iubirii a devenit un fel de teologie penticostală globală! În esență, el întărește teza lui Țon, conform căreia, cessaționismul este un pui al gândirii moderne iluministe, iar biserica intră în această epoca a modernității pe ușa din spate! Biserica modernistă nu poate afirma deplin teza iluministă a minunilor nou-testamentare, care le neagă total, însă în fața realității spirituale contemporane, biserica modernistă, intră pe ușa din spate, neoficial, și explică toată fenomenologia penticostală din prisma unui ateu iluminist care neagă orice formă de manifestare divină. 

Din partea unui teolog de asemenea calibru, aceste afirmații ridiculizează cessaționismul, arătându-i adevărata goliciune: este departe de Scriptură, este departe de realitatea istorică a Bisericii și este înglodat până la gât în modernism și explicații puerile moderniste! 

Exact! Cessaționismul în fața unoe teologi de calibru, a realității biblice sau istorice se descoperă ca fiind un individ intrat pe ușa din spate a modernismului „nereușind să ia în serios ceea ce spune Biblia.” (Pinnock)

Pinnock notează 

”darurile spirituale, nu se leagă de apostoli într-un sens strict, ci într-un sens larg se leagă de slujirile Împărației. DUHUL A FOST PROMIS PRIMEI GENERAȚII DAR ȘI COPIILOR EI.” Fapte 2:39 ⁴

Ideea "argumentului biblic" de tranziție, valabil pentru generația apostolică nu are nici un argument Scriptural. Din contră, argumentul amintit de Pinnock, este unul pe cât se poate de clar: un apostol a afirmat negru pe alb că darul Duhul este pentru voi și pentru copiii voștri. O manifestare care se va transmite din generație în generație cu același scop: edificarea bisericii lui Hristos și evanghelizarea globală! 

Însă, deplin conștient de lipsa seriozității cu care va fi tratat subiectul, și a carenței experiențiale a celor care împart doctrine din pix cu o răceală iluministă tulburătoare, mă rezum la aceste cuvinte: îți trebuie experiență spirituală să vezi cum o tănără prorociță îți spune că peste puțin timp vei avea un copil și profeția să se împlinească cu lux de amănunte. (Mai ales în cazul meu când ani de zile ne-am dorit un copil și nu puteam pentru o problemă somatică) Îți trebuie sensibilitate spirituală să crezi că Duhul poate descoperi și astăzi misterele inimii și poate spune teinele viitorului! Cum mi s-a întâmplat la un cerc de rugăciune când o prorociță a spus din partea Duhului că se va atinge de fetița internată în spital în perfuzii! Nu voi uita niciodată cum femeia căreia i s-a adresat profetul a căzut cu fața la pământ strigând de durere pentru fetița ei și pentru că Duhul era prezent acolo cu atâta putere! 

Un cessaționist intrat pe ușa din spate a modernismului (Pinnock) va aduce pe tava necredinței lui cazuri în care mulți profeți au spus minciuni și mulți au bolborosit în alte limbi. Dar niciodată nu va aduce pe tava necredinței lui cazuri reale când Duhul a vorbit și ce a spus a fost exact așa! Niciodaă nu vor analiza cazuri de glosolalie când un frate sau o soră a vorbit o limbă cunoscută și alții au fost încurajați și au venit la credință prin acea experiență. 

Această „carență experiențială”(Pinnock) este sesizată și de Jack Deere în monumentala carte Surprins de puterea Duhului, când afirmă că era cessaționist doar pentru că așa fusese învățat pe linie tradițională, însă toate erau fundamentate pe o imensă lipsă de experiență! 

BIBLIOGRAFIE

¹ Jaroslav Pelikan, Tradiția Creștină, o istorie a dezvoltării doctrinei, Nașterea tradiției universale (100-600), pg.117

² ibidem, pag. 127

³Clark Pinnock, Flacăra iubirii, o teologie a Duhului Sfânt, edit. Imago Dei, Oradea 2016, pg.133 

⁴ibidem, pag. 133