În fond, tot ce contează este prezența lui Dumnezeu

Recent, o tânără mamă, a venit la slujba de duminică. Pentru noi, inclusiv pentru mine, a fost o slujbă normală. Rugăciune, cântare și o scurtă predică. 

Însă această tânără, absentă de ceva timp din comunitatea noastră, era mereu cu ochii în lacrimi. La urmă, reușim să stăm puțin de vorbă și printre altele, cum era de așteptat, am discutat despre cum s-a simțit la slujbă! 

"Am simțit prezența lui Dumnezeu, cum de mult nu o mai simțeam", încerca să-mi explice. "Se simte acel ceva care te face să plângi, să te analizezi..in alte biserici pe unde am fost, nu simt ce simt când vin aici." Știu că sentimentul ei este puțin subiectiv, dar ceva obiectiv este în toată trăirea ei. 

Am văzut lăcrimele ei, privirea profund mișcată de ceva mistic. Acele lacrimi nu-mi sunt străine. În Biserica Domnului a văzut mereu oameni care în prezența lui Dumnezeu au menifestat emoții profunde și au luat decizii importante. Am văzut, in urma unor slujbe normale, cum Dumnezeu se manifesta în toate magnitudinea, transformând vieți.

Însă, stând de vorbă cu ea, cum de altfel cu mulți alții, rămâne mereu o întrebare care ar trebui sa ne facă să reflectăm puțin: de ce in anumite biserici nu se simte prezența lui Dumnezeu, ci așa cum vii, așa și pleci acasă, iar în unele biserici, oamenii sunt copleșiți de prezența Lui? De ce în unele biserici vezi oameni sensibilizați spiritual, iar în altele rămân insensibili? 

1. Prezența lui Dumnezeu nu ne este garantată! 

Știu, sună ciudat, dar este un adevăr biblic important. Mulți au înțeles greșit promisiunea lui Isus, mergând într-o extremă, cum că, oridecâteori venim la închinare, Domnul ne promite că va fi cu noi. (Matei 18:20) 

Însă textul trebuie înțeles în lumina întregului context, iar contextul în lumina întregii Biblii. 

Domnul vorbește de iertare. Cât de important este pentru un credincios să ierte și să se împace cu fratele lui! Dacă un frate nu ascultă de autoritatea Bisericii, atunci să fie excomunicat pentru că în mijlocul acelei comunități este Dumnezeu. In acest context, Domnul ne promite că, dacă ne vom aduna in Numele Lui, va fi prezent. 

Însă acest adevăr, trebuie luat în contextul lui, și aplicat corect. El nu este o garanție, un lucru scontat, că oridecâteori noi ne adunăm, Domnul este prezent în mijlocul nostru. Nu vreau sa fiu înțeles greșit! Cred în prezența divină în adunările creștine, însă nu cred că aceasta este una contractuală, garantată cu semnătură! 

Fiind garantați de acest Matei 18:20, multe biserici trăiesc în ne-orânduială. Multe biserici sunt mâncate de conflicte interne și litigii între familii. Slujitori care nu își vorbesc, surori care preferă să facă shopping decât sa vină la slujbă; tineri care trăiesc în imoralitate...dar, duminică noi credem că Domnul este prezent "pentru că așa este scris în Matei .." 

Nu! Prezența lui Dumnezeu nu este o garanție. Dacă vrei să copleșească biserica sau viața ta, trebuie să tânjești după ea. Trebuie să trăiești în sfințenie, în ascultare, în iertare...noi, comunitatea, trebuie să construim relații biblice, bazate pe acceptare și iertare reciprocă ( ideea de bază din Matei 18) și apoi, abea atunci, ne adunăm în Numele Lui. Cum ar putea un creștin de azi să se mintă pe sine, crezând că el vine în Numele Domnului, când el vine doar dacă predică cine vrea el, dacă se cântă cum vrea el, iar dacă nu, pleacă supărat acasă?!

Prezența lui Dumnezeu nu este o realitate imaginară, cumva noi ne imaginăm că este prezent deși nu-L vedem, dar cumva El vede tot ce facem noi acolo! 

Nu! Prezența Lui este o realitate palpabilă, care mai mult decât se simte, ea se vede prin lucrările Lui. El transformă vieți prin Cuvântul predicat de la amvon, vindecă bolnavi prin mijlocirea credincioșilor, schimbă situații imposibile, atinge conștiințe murdare, eliberează sufletele încătușate. 

2. Prezența lui Dumnezeu este o promisiune nu o garanție! 

Vă aduceți aminte momentul critic când Dumnezeu îi zice lui Moise că nu va mai fi prezent în tabără, ( Exod 32 și 33 ) ci va lăsa un înger al Lui, iar Moise mijlocește? Pentru ce mijlocește Moise? Pentru prezența lui Dumnezeu, promisă că va fi dar care dispare în momentul în care uităm că este o promisiune și nu ceva absolut garantat. 

El promite că va fi prezent, iar prezența Lui îl făcea pe Israel să fie cu adevărat special. Era prezența Lui cea care a despicat marea în două, era prezeța Lui cea care a adus prepelițele în tabără și tot ea a dat apă din stâncă. Dacă prezența Lui dispare, dispare „urma prezenței” care nu se mai vede în lucrări speciale. Iar Moise știa acest lucru, când Dumnezeu îi zice că nu va mai fi prezent nu se referă la un concept vag sau abstract, ci la o prezență reală, palpabilă. 

Imaginați-vă că doar un gest de idolatrie și deja prezeța Lui a dispărut ca un abur! Era garantată aceasta? Nici vorbă! 

Moise știa că fără manifestarea prezenței Lui, el și națiunea vor fi un simplu popor care va naviga prin pustie fără nimic special, ca o echipă de fotbal fără echipament sau o armată fără un stindard! Iar Moise mijlocește pentru prezența lui Dumnezeu, cu disperare! Mijlocirea, regretul, pocăința reală, îl fac pe Dumnezeu să coboare printre noi! 

La fel, în Biserică, oamenii vin pentru a căuta acea prezență, și vor cădea cu fața la pământ recunoscând că Dumnezeu este „în mijlocul vostru” doar atunci când El se manifestă prin daruri, vorbește și descoperă tainele inimii, vindecă, eliberează, convinge, transformă. ( 1Cor. 14 ) 

Nu știu câți dintre noi ne prăbușim pe "Sinaiul" vieții și slujirii noastre pentru a mijloci prezența lui Dumnezeu între noi! Cât de conștienți suntem de faptul că fără acea prezență, devenim o simplă adunătură de oameni care se înșeală crezând că ne este garantată prezența lui Dumnezeu!? Nu ne prăbușim pentru că suntem convinși de ceva garantat, crezând că natura sfințeniei Lui s-a mai diluat puțin pentru că suntem „mântuiți prin har”, și asta ne împinge într-o stare neplăcută. 

Francisc Chan într-o ultimă carte, Dumnezeul uitat, avertizează asupra acestui aspect sensibil, putem deveni o biserică obișnuită ca oricare altă biserică. Între o slujbă penticostală și baptistă nu prea mai sunt diferențe substanțiale. Acea prezență divină percepută prin daruri și harisme s-a diluat profund ...iar drama ce o trăim este că nici măcar nu sesizăm! Pierdem esența a ceea ce a născut mișcarea noastră pe nesimțite! 

În fond ne mulțumim dacă avem o predică faină, un grup care să "ne ducă în închinare", formații, grupuri etc ...însă plecăm acasă fără să ne gândim în ce măsură a fost prezent Dumnezeu în tot ce am făcut!? 

Și cred că în fond, asta e tot ce contează!