Realismul depresiei/ Psiholog, Doris Terno

"Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia cerurilor!"   

În lumea ştiinţifică un fenomen destul de controversat (în ciuda dovezilor aduse din partea unor cercetători), pe care  eu l-am auzit pentru prima dată în ultimul an de facultate la masterul de psihologie clinică - şi sincer, m-a pus pe gânduri, este: realismul depresiei. 

Îmi răsună şi azi vocea blajină a profesoarei noastre  psiholog de mare succes şi idolul multora din sală cât şi al meu pe vremuri, stând în faţă la catedră şi spunând: "(...) studiile arată că persoanele cu o formă uşoară până moderată de depresie tind să facă evaluări mai acurate, mai realiste despre sine (autoevaluări) decât persoanele nondepresive." - "Poftim?", îmi trecea mie pe atunci prin gând, "Păi...este etic atunci să-i modifici unui pacient diagnosticat cu o formă uşoară de depresie tiparul "iraţional", disfuncţional de gândire dacă s-a demonstrat că...percepţiile lui ar putea fi mai acurate decât ale mele, ale psihologului însuşi?!. 
Aparent: dilemă. 

Înainte să continui, vreau să specific că prin articolul de faţă  nu intenţionez să infirm sau să modific Cuvintele Domnului nostru, lăsate pentru credincioşii Lui şi prin care ne porunceşte să stăruim în căutarea bucuriei adevărate pe care o căpătăm doar prin şi în El. 

Nu, prin articolul de faţă mi-am propus să prezint cum Dumnezeu Se poate folosi pentru Gloria Lui de deşertul spiritual al omului, sau în termeni lumeşti cunoscută sub denumirea de depresie subclinică (uşoară) sau moderată.           

Revenind la subiect, fenomenul 'realismul depresiei' a fost pentru prima dată abordat şi investigat stiinţific în anul 1988, de câtre cercetătorii Alloy şi Abramson. Concluziile la care s-a ajuns sunt următoarele: Indivizii non-depresivi tind să-şi supra-aprecieze autocontrolul şi contribuţia proprie în cazul rezultatelor pozitive, însă nu şi în cazul celor negative. 

În alte cuvinte: Ochelarii roz prin care trecem orice informaţie ne fac, fie să ne atribuim meritele personale în cazul rezultatelor care ne pun într-o lumină favorabilă, fie că negăm propria noastră responsabilitate în cazul rezultatelor care pătează imaginea noastră de sine. Astfel, se explică dece nota bună este meritul elevului, în timp ce nota slabă se atribuie profesorului care nu-l place. Acelaşi studiu a demonstrat şi că persoanele depresive tind să se aprecieze mai acurat în ceea ce priveşte autocontrolul şi importanţa, indiferent de natura rezultatelor. Acest fenomen s-a putut observa şi în  cazul autoaprecierilor legate de propriile competenţe, abilităţi etc.             

Întrebarea care se ridică acum (printre multe altele probabil) este când şi sub ce formă şi manifestare am putea discuta despre o depresie care să-L glorifice pe Hristos? Este indicat pentru noi creştinii, sau mai bine zis, cum ar trebui copiii luminii să abordeze astfel de teme sensibile? Şi gândiţi-vă pentru o clipă că lumea în care trăim şi care se află în rebeliune permanentă faţă de Hristos, vânează cu mare ardoare plăcerile efemere,  manifestă o aversiune ridicată faţă de orice ar putea însemna suferinţă, o lume care constant doreşte să înlăture discomfortul emoţional chiar dacă preţul pe care îl plăteşte este să devină mai iraţională. 
Pentru a putea răspunde măcar parţial, avem nevoie de lumină, aşa că vom consulta întâi manualul de diagnostic şi întervenţie.

Realismul biblic. 

Zilele trecute eram într-un impas în ceea ce priveşte continuarea acestui articol. Gândul îmi era îndreptat spre verişorul meu drag Eugen, căruia i-am promis că-i voi scrie un articol în calitate de psiholog. Îmi ardea inima în mine pentru că nu eram sigură dacă cele scrise de mine Îl vor glorifica pe Domnul. 

Însă după ce L-am implorat pe Dumnezeu, El mi-a adus în minte pe Petru şi lucrurile începuseră să se contureze. Într-adevăr, un exemplu foarte bun este acest ucenic al Domnului, care mereu cu o inclinaţie uşoară până moderată spre deziluzionare pozitivă (şi autoamăgire), îşi supra-evalua aproape constant abilităţiile şi importanţa proprie. Cu mare entuziasm el putea fi găsit fie în ipostaza replicilor nepotrivite, făcând promisiuni măreţe (Niciodată, Doamne! - Matei 26:33 ), fie în acţiuni compulsive (Pune-ţi sabia la locul ei! - Matei 26:52). 
De fapt, în spatele tuturor 'faux-pasurilor' se ascunde evaluarea distorsionată a raportului dintre om - Dumnezeu! Tendinţa omului de-a fi ca El în putere şi Glorie şi nu în dependenţă de El (în putere şi Glorie), alcătuieşte nu altceva decât fibra ochelarilor noştri decoloraţi 'roz' şi denaturaţi. Pe scurt, necredinţa conduce omenirea spre deziluzie! 
Însă punctul de turnură, când ochelarii roz s-au zdrobit crunt de solul dur al realităţii, iar lacrimile amare au răbufnit dintr-un duh înfrânt care cu câteva clipe în urmă s-a lepădat pentru a treia oară de Domnul Vieţii, a schimbat şi viziunea ucenicului. Petru şi-a recunoscut plinătatea neputinţei lui. Totodată putem afirma că  zdrobirea lui Petru a fost necesară ca să căpete profunzime în gândire şi o autoapreciere corectă. Căci cele din trecut erau deseori diametral opuse cu Cuvântul Întrupat, când afirmaţiile lui Petru erau dezaprobate sau contrazise de Isus. 
Însă inima lui Petru abia acum fusese preschimbată; transformată într-un pământ fertil astfel încât să-şi vadă nevoia de Salvator, în disperare după o Jertfă fără cusur care să-i confere îndreptăţire înaintea Unui Dumnezeu infinit de Sfânt! Găsim în capitolul 21 din Evanghelia după Ioan un Petru umil, care a învăţat să-şi cântărească răspunsurile stiind că accentul cade pe Hristos şi nu pe om: "Doamne, Tu toate le ştii" (v. 17). Ce profundă schimbare odată cu falimentul îngrozitor! Avem un Petru regenerat care mai tărziu afirmă că: (...) măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţin timp prin diferite încercări, pentru ca testarea credinţei voastre, cu mult mai valoroasă decât aurul care piere şi care totuşi este testat prin foc, să aducă laudă, glorie şi onoare la descoperirea lui Isus Cristos. (1 Petru 1:6-7). 

Tu care variantă a lui Petru eşti? Cel inconștient de propria decadenţă şi neputinţă sau cel care îşi recunoaşte nevoia de salvare? Ce fel de ochelari îţi definesc vederea?   

"Doamne venim înaintea Ta şi vrem să Te lăudăm pentru profunzimea dragostei Tale, pentru bunătatea Ta şi pentru moartea scumpă a Fiului Tău prin care ne-ai iertat de orice păcat. Doamne, terog smulge-ne atât nouă cât şi celor dragi lentilele autoamăgirii de pe ochii spirituali prin care nu putem vedea strălucirea Slavei Tale! Spală-ne de păcatele noastre ca să te cunoaştem mai bine prin Cuvântul Tău chiar dacă asta ar însemna întristare temporară. Ajută-ne să devenim săraci în duh ca să fiim îmbogaţiţi în Duhul Tău. Fii cu noi Doamne şi întăreşte sufletele zdrobite, întristate şi ìnviorează-le prin Duhul Tău. Fii binecuvântat Domn Preaiubit. Amin." 

Doris Terno, psiholog